Între timp, după ce terminasem Şcoala Pedagogică şi aflîndu-mă în vacanţă, pînă la conferinţa învăţătorilor din 25 august, îmi făcusem planuri peste planuri. Vise şi speranţe Este viaţa ta şi eşti obligat să treci prin ea, fiindcă nu mereu destinul ţi-l poţi face tu, destinul ţi-e dat de la Dumnezeu. Cum mă voi isprăvi eu cu cei mici copii pe care trebuie să-i întîmpin la primul 1 septembrie?! Cum voi organiza prima mea oră în ziua cunoştinţelor?! Mă aruncă gîndul la cauza responsabilităţii enorme pe care învăţătorul o asumă faţă de copii, faţă de părinţi şi întreaga societate, în promovarea educaţiei, acumularea cunoştinţelor copiilor, educarea unei personalităţi. Îmi dau bine seama că totul se începe de la pedagog, care trebuie să îndrumeze, să încurajeze, să inspire şi să conducă copiii spre culmile succesului. Ştiu că un pedagog trebuie să fie mereu în avangarda intelectuală, să cultive valori, idealuri şi principii. Ascult încă o dată melodia lui Ion Suruceanu Iubiţi învăţători:
Cîntecul, cu vorba voastră-mi scriu,
Graiul vostru este veşnic viu,
Pe aripi de vînt vă scriu de-atîtea ori,
Iubiţi învăţători.
Mă gîndeam pe atunci cum m-aş alipi de aceşti micuţi ca să mă iubească. Da, vise, vise şi speranţe Doar aceşti mici au nevoie de înţelepciunea, curajul şi poziţia civică a pedagogului. E miez de noapte, dorm copiii în pace, un bec mai luminează încă, numai pedagogul se gîndeşte: La lecţia de mâine ce voi face?. În drum, oamenii ce-i vezi îşi deapănă probleme personale, dar tu în suflet răscoleşti problemele şcolare. Lumea minunată a viselor, a unei lumi imaginare, ochii îmi sclipeau de fericire, imaginîndu-mă în clasă unde mă vor aştepta copiii, cine sînt ei? Cu visurile mele despre prima mea zi de muncă pedagogică, stăteam lîngă copacul de cireşi din ogradă. Începu să plouă. Picăturile de ploaie cad repede şi zgomotoase, parcă sătule de cer, mă îmbătau cu parfumul lor, dar în continuare ploua cu tunete şi fulgere repetate, ploua rece. Stropii mari şi grei lovesc acoperişul cu putere, zgomotul pare un dans nebun. Într-un astfel de timp cu fulgere şi tunete, gîndurile mele mă duc spre o lume mai tristă, decît aceea la ce visam numai ce.
Cerul e greu şi miroase a ploaie, parcă cu adierea de vînt, cu miros de trandafiri îţi îmbatară dr-gostea de viaţă.
Ce simplă ar fi viaţa dacă pe fiecare treaptă a firii noastre de om ar exista instrucţiuni şi săgeţi indicatoare spre fericire şi reuşită, mă gîndesc eu.
Ce simplă ar fi viaţa, dacă în faţa monumentelor de răscruce ar fi indicatoare, care să-ţi îndrume paşii.
Ce mă aşteaptă în viaţă?! E sigur, ne aruncăm cu toată fiinţa în viaţa haotică, străbătînd zile şi săptămîni stresante, isterice, ne luptăm să mai trecem peste o zi victorioşi. Şi apoi încerc să-mi văd viaţa cu tine, iubitul meu, caut să deschid un portal spre lumea mea. Dar dacă ai putea să vii, să mă cauţi în visul meu, unde eşti prezentul meu, aşa te-aş putea ţine lîngă mine şoptesc numele tău.
Şi iarăşi tună şi fulgeră. E un semn rău Şi îţi citesc ultimul bileţel de la tine, unde era desenat un frumos trandafir: Trandafirii înfloresc, dar eu scriu că te iubesc şi aş vrea ca cititorul să iubească scriitorul!. Mai departe urma: Dacă inima ta a atins inima mea, spune-mi cine e de vină, eu sau tu sau dragostea?. Dar nu mă gîndeam nicicînd că, peste cîteva zile, acest semn de ploaie fulgerată mă va atinge anume pe mine, mă va arunca în fundul Siberiei.
Căci tu eşti dragostea dintîi
Aveam numai 15 ani şi studiam în cursul I la Şcoala Pedagogică din Bender. Astăzi acest oraş se numeşte Tighina. Locuiam într-un cămin de pe strada Sergheevka. Necătînd la greutăţile ce le înfruntam mereu, în timpul liber între fete se discutau probleme de dragoste. Prietenele mele mi se păreau naive, cît privea tema dragostei, mai ales dragostei dintîi, pe care eu nu o cunoşteam deloc. Mă înroiau cu complimente cei din jur băieţi, dar nu ştiam de ce nu-mi plăcea prezenţa lor, eu stăteam cu nasul numai în manuale şi le zubream mereu, aşa se zicea cînd învăţam ceva pe de rost. Vintea, un coleg al meu de bancă, îmi scria mereu scrisorele şi poezioare de dragoste, dar ele nu-mi mişcau inima deloc. Ţin minte, că pe atunci, după război, să capeţi un bilet la un film era destul de greu. Bietul Vintea stătea ore întregi în rînd după un bilet la film ca să-mi facă plăcerea de a privi împreună un film interesant. Erau primele filme de după război, Garda tînără, de exemplu. Îmi aduc aminte un eveniment. Vintea a rămas bietul fără nasturi, dar totuşi a căpătat 2 bilete la filmul acesta. Mi-a propus să plecăm împreună la acest film şi vezi că eu eram atît de naivă, fugeam de el, puteau să mă vadă cu el profesorii de la Şcoala Pedagogică. L-am refuzat, dar el nu s-a supărat, a rupt biletele pentru film, le-a aruncat şi a început să compună versuri.
Nu mă iubeşti, ştiu eu,
Dar lumea nu se termină chiar mîine
Dar eu te aştept, te aştept mereu
Doar dragostea e-n inimă la mine.
Şi iarăşi eu nu veneam la întîlnire. Şi ce ciudat, îmi vorbeau prietenele mele: V. este un băiat ciudat, bun la suflet, deştept, talentat.
Da, parcă ieri te-am văzut, parcă ieri te-am crezut,
Cînd m-ai prins cu-n sărut.
Cu sărutări fierbinţi,
Ai stat să mă minţi, ca să-mbeţi dragostea mea de fată.
Aceasta este numai o tristă amintire. Şi oftatul din fundul Siberiei îmi vorbeşte iarăşi în suflet. Astăzi, în singurătate, îţi cînt un cîntec de tristeţe:
Supărarea şi oftatul, astea 2 mi-au pus capul
Că de supărare grea, rău îmi plînge inima.
Cîte lacrimi am vărsat, aş face o fîntînă-n sat
Fîntînă cu 5 izvoare, să bea lumea trecătoare
Să bea să se răcorească, dorul să-mi-1 potolească
Du-te dor şi nu te-n toarce, lasă-mi inimioara-n pace.
Şi treceau zile dipă zile Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie. Siberia pentru noi era o neagră veşnicie, nu mai ştiam că va muri de bună voie dictatorul şi vom fi cîndva eliberaţi. În nopţile tîrzii îţi citeam mereu versurile tale, care îmi încălzeau puţin sufletul îndurerat. Tu îmi scriai: Dar de ceasuri tîrzii, cînd doream să vii, n-ai să ştii niciodată şi, cu sufletul înfrînt, cum te chem şi te cînt, n-ai să ştii niciodată. Şi gînduri triste mă cuprind şi dispar în vîrtejuri, lovindu-mă de furtuna vieţii, şi-mi picură o fierbinte lacrimă pe această foaie albă Dar ca durerea să-mi împac eu înghit, şi-nghit, şi tac, numai îmi aduc aminte de cuvîntul Te iubesc în scrisorile tale. Acest cuvînt atît de mult se repeta, încît lungimea lor ar putea fi măsurate în kilometri. Îmi cîntai multe serenade de dragoste compuse de tine şi de-a rîndul anilor îmi trimeteai aceste scumpe versuri printr-un autor anonim şi pe acel plic era desenat un tradiţional trandafir de la Moldova.
Şi acum, trecînd un car de ani, privesc singuratic în geamul apartamentului meu de la Damm 73 din Pinneberg, Germania, acum numită Deutschland. Pinnebergul este un oraş la nordul Germaniei, unde am fost repartizată după ce am făcut azilul din Lubeck. Aici am stat 3 luni de zile pînă cînd s-au lămurit autorităţile germane ce să facă cu mine, să mă ţină în Germania sau să mă trimită înapoi în Moldova. Şi după ce am dat un interviu destul de convingător, autorităţile germane se lămuresc şi acum, după 8 ani de zile. Convingerile mele au pus la întrebare problemele mele politice legate de evenimentele cu Pridnestrovia, acest capitol va fi descris aparte.