Da, nu-mi închipuiam că după ce termin Şcoala Pedagogică o să văd şi o să retrăiesc vîrfurile acestor mesteceni la acel cer senin de sticlă în cristalele zăpezii. Aşa, nu se vedea nici o vieţuitoare, era numai o încremenire de cristal, şi iar îmi arunc privirea în lumina de frig a acestui peisaj în care pictorul pusese, indiscutabil, ceva din frigul lui sufletesc, pentru că nu era un peisaj de iarnă, să evoce, cu bucurie copilărească, acest anotimp în care mi-aş imagina vacanţa fericită a Crăciunului, ci pictorul redase în suflet o mare tristeţe, un suflet rece cu o gheaţă sufletească. Pînă cînd şi rama lui bogată, aurie, ţi se părea la rîndul ei geruită de o brumă subţire, încît, privind tabloul, ţi se facea într-adevăr frig, îngrozitor de frig. Da, da, acel îngrozitor frig din Siberia. După ce tatăl meu terminase convorbirea cu directorul Şcolii Pedagogice, prin alte vorbe, directorul zice că el a adus acel tablou din Siberia, unde trăise, şi iată că acum el vrea să-şi încăzească oasele la bătrîneţe în Moldova noastră înfloritoare. Mă gîndeam eu că noi, moldovenii, trebuie să facem loc la ruşi ca să se încălzească.
Şi să vezi că, la înmînarea diplomelor, Bondarenko îl zăreşte pe tatăl meu, prezent aici la o serată, îi zise: Ai avut dreptate, fata dumneavoastră a avut o mare tărie de caracter, a terminat cu diplomă roşie, ce eu i-o înmînez acum. Tatăl meu m-a luat în braţe de pe scenă şi m-a sărutat pe obraz, nu crescusem tare, ceilalţi colegi ai mei erau destul de măşcaţi. Dar ne reîntoarcem. Şi aşa am susţinut bine examenele de intrare, uneori ajutată de colegii mei, mă rog, nici ei nu ştiau mai mult decît mine. Pe atunci nu ajungeau cadre pedagogice în şcoli, nu se predau multe obiecte aşa ca limbile străine, de exemplu, şi nici şcoli speciale construite. În clasa a 2-a, ţin minte, în timpul războiului, învăţam afară la un vecin de al nostru, sub umbra unui nuc Devenind studentă la Şcoala Pedagogică din oraşul Bender, acum Tighina, m-am trezit într-un cămin cu 45 de fete. E anul 1946, în timpul de după război, oraşul complet ruinat şi iată căminul nostru era o clădire distrusă în timpul războiului, aşa s-a stăruit statul să ne ofere condiţii pentru studenţie. Erau construite aşa-numitele ˝nare˝, adică paturi de lemn dintr-un perete în altul, în care se oploşau ploşniţile, ce ne pişcau rău. Dimineaţa corpul nostru erau roşu însîngerat. Pe paturi aveam saltele de paie. Despre curăţenie nu se mai poate de vorbit fară revoltă. Se ivise deodată cei mai măşcaţi păduchi. Nu se mai afla nici o soluţie de luptă împotriva lor. În loc de ferestre şi uşi, erau împletite închizători din stuf. Ei, vă închipuiţi. Cînd le povestesc copiilor mei despre învoielile de studii ale mele, lor li se par poveşti. Dar toate acestea erau fleacuri în legătură cu aceea că aproape toate obiectele se predau în limba rusă. De la început, nu înţelegeam nimic. Plîngeam mereu, dar ca să fug de acolo era imposibil. Nu ştiam nici drumul, nici măcar un fel de transport nu exista. Unii consăteni de ai mei n-au rezistat şi şi-au luat tălpăşiţa. De la gara Bender pînă la Căinări circulau numai trenuri de marfă. Şi totuşi, am încercat să fug, m-am căţărat într-un vagon de cărbuni. Neagră, încărcată de fum, am fost prinsă şi adusă la jandarmerie. Ei, mă rog, ce să-mi facă, mi-a dat voie să plec. Pe loc mi-am adus aminte de sfatul părintelui: Trebuie să studiezi, trebuie. Ce timpuri grele au fost după război e greu de redat, era o foamete cumplită. Părinţii şi ei nu puteau veni la mine, dar, dacă veneau, nu puteau nici ei să ne aducă ceva de mîncare. Foametea făcea pe atunci milioane de cadavre. Cea mai delicioasă mîncare din cantina studenţească era o hrincă de pâine neagră şi o supă cu crupe de grîu, mai exista pîine de macuc, adică, după ce din seminţe de floarea soarelui se scurgea uleiul, din această rămăşiţă se cocea pîine, ea se numea pîine de macuc. Sau mai mîncam turte din ghindă, dar despre aceasta voi mai vorbi. Era destul de greu, dar tineretul de atunci avea ceva ce îl deosebeşte substanţial de cel de azi. Poate entuziasmul sau speranţa într-un viitor luminos îi făceau să nu plece capul în faţa greutăţilor, să nu-şi piardă curajul. Printre studenţii de atunci circula un vers de glumă:
Mai am un singur dor, să mă fac învăţător
Şi mama să mă-nsoare, c-o mîndră învăţătoare.
În curînd, peste un an de studii, ne-am aranjat la cămin pe strada Sergheevka. Pe jos, pînă la şcoală trebuia să mergem vreo jumătate de oră. Din primele zile de studii, nici nu mă aşteptam la ce greutăţi aveam de întîmpinat. Stam la studii cîte 4 perechi. După prînz iar trebuia de tradus tot materialul din limba rusă în limba moldovenească, doar multe obiecte se predau numai în limba rusă, profesorii erau veniţi din Rusia. Nu întîlnisem nici un rus pe la noi, nu cunoşteam nici o boabă, dar de unde? Unii studenţi, veniţi de după Nistru, din Speea Teea, Nezavertailovka şi din alte localităţi de dincolo de Nistru, într-un fel mai cunoşteau limba rusă, dar noi, din Moldova, nici prin cap nu ne venise de limba rusă. Nu mai existau după război manuale sau caiete. Toată ziua făceam conspecte pe foi de ziare. Aşadar, unul din ştiitorii limbii ruse ne traducea materialul din limba rusă în limba moldovenească. Vai ce greutăţi întîmpinam. Aşa că lucrul dat de profesori pentru acasă trebuia de studiat numai noaptea, dar vă închipuiţi ce învoieli aveam. Într-un cămin, într-o cameră adică, locuiam 40 de fete, şi electricitatea pe atunci funcţiona de la un motor mecanic pînă la ora 12 noaptea. Neavînd învoieli de pregătirea lecţiilor, fetele plecau şi ele la întîlniri. Ştiu eu, era greu de studiat, dar tinereţea întotdeauna este frumoasă. Numai eu rămîneam în cămin, eu eram cu o vîrstă mai mică, încă nu mă încercase dragostea şi zubream aşa zis obiectele cu o forţă extraordinară. Lampa electrică ardea abia-abia, se vedea arzînd ca un tăciun roşu. Mă suiam pe masă şi citeam textele. După ce mă aşezam în pat, din nou repetam cele citite. Mă dureau grozav ochii, de pe atunci îmi pierdusem vederile, am devenit mioapă.
Pregatirea catre lectii
După ce îmi învăţasem materialul, se întorceau colegile mele de la distracţii. A doua zi nimeni nu cunoştea lucrul pentru acasă, numai eu îl cunoşteam, de aceea fetele mereu mă rugau să le povestesc temele. Şi eu, ajutîndu-le pe unele, pe altele, repetînd tot timpul, îmi întăream cunoştinţele. Eu învăţam totul ˝în forţă˝ cu multă sîrguinţă. Îmi venea, desigur, foarte greu să învăţ din nou toate obiectele ce nu le învăţasem în şcoală. Mă luptam mereu cu limba rusă, grozav de greu. Şi mai aveam eu o mare neplăcere, mi-era foarte ruşine, vezi că eu eram cea mai mică de statură şi mai ales la educaţia fizică, în coloană eram tot timpul la coadă. Mereu vroiam să fiu puţin mai mare de statură. Stipendia noastră studenţească, de 14 ruble, ne ajungea numai, poate, pe o săptămînă, dar eu nu eram ajutată de nimeni. Şi părinţii trăiau în sărăcia şi foametea de după război.
Au fost foarte grei anii mei de studenţie. Fiind creierul meu de copil atît încărcat, poate şi de aceea şi nu m-am dezvoltat aşa ca alţi copii, am în vedere de statura mea de 1 m, 58 cm. Cu mare chin şi greutăţi am terminat cei 3 ani de studenţie a Şcolii Pedagogice din Bender. Deci, studiere, dar în legătură cu faptul că nu existau cadre cu studii, trebuia acest material de studiat intensiv în cei 3 ani. În sfîrşit, iată-mă la examenul de stat. Precum muncisem eu în forţă, cu mare sîrguinţă, şi precum tatăl meu mi-a zis că trebuie să fiu învăţătoare, mă rog, am susţinut examenul strălucit şi am primit diplomă roşie. S-au cam uimit unii colegi, care pretindeau la diplomă roşie, şi ziceau: De ce ea, care nu cunoştea nici o boabă, nici un cuvînt rusesc, a primit diplomă roşie? Şi atunci s-a adunat din nou Consiliul Pedagogic şi trebuia să repet examenele, adică cu aceşti candidaţi la diploma roşie. Şi unii din ei cunoşteau bine limba rusă, dar nu cunoşteau obiectul ca atare. Eu, însă, cunoşteam toată programa pe de rost. Bucăţi mari de proză la literatura rusă le citeam aproape pe de rost, pînă examinatorul îmi zicea: Ajunge!. Şi iată că totuşi numai eu am meritat această diplomă. Aceasta a fost prima grea biruinţă în şcoală de studenţie. Biruinţi au fost mai multe în viaţa mea, dar despre ele mai pe urmă. Bucurie mare am făcut părinţilor, ei se mîndreau că au fiică învăţătoare, dar nu mult le-a fost bucuria, peste o lună de zile am fost deportaţi în Siberia îngheţată. Despre această pagină amară, voi povesti mai jos. Încă din copilărie, compuneam unele poezioare, aveam un mic volumaş de poezii, dar de ele nu se interesa nimeni. Iată că în şcoala pedagogică scriam unele poezii mai serioase, unele de dragoste. Aici am fost luată cu o mare atenţie şi unele din ele erau redactate în ziarul Dimineaţa. De ceea am fost aleasă ca redactor al ziarului studenţesc Lumina. Dar, deportîndu-ne la Siberia, nu-mi era de poeziile mele. Şi acolo trebuia să le scriu în limba rusă. Am încercat desigur.