Dar bineînțeles că știa de ce oamenii îl vedeau așa. Era pentru că abia putea să vorbească. Se bâlbâise fără speranță toată viața și abia dacă încerca vreodată să vorbească, deși înțelegea tot ce spuneau ceilalți oameni.
Și era mic și firav și trăsăturile lui erau îndesate și infantile, ca cele ale cuiva care s-ar fi născut cu vreun defect congenital. Întemnițată în acel craniu ușor diform era o minte remarcabilă, zădărnicită în dorința sa de a face lucruri geniale în lume. Nimeni nu știa asta. Absolut nimeni. Nici măcar doctorii de la spitalul psihiatric nu știuseră.
Era ironic.
Oamenii nu credeau că știe cuvinte ca ironic. Dar știa.
Acum se trezi pipăind nervos un nasture în mână. Îl smulsese de pe bluza infirmierei când o agățase sus. Amintindu-și de ea, se uită la pătuțul în care o ținuse legată în lanțuri mai bine de o săptămână. Își dorise să-i poată vorbi, să-i explice că nu intenționa să fie crud și că doar semăna atât de mult cu mama lui și cu măicuțele, mai ales în uniforma aia a ei de infirmieră.
Imaginea ei în acea uniformă îl perturbase. Fusese la fel cu femeia de acum cinci ani, paznic la închisoare. Cumva ambele femei se contopiră în mintea lui cu mama sa și cu măicuțele și cu angajații spitalului. Luptase o bătălie pierdută numai să îi distingă.
Era o ușurare să fi terminat cu ea. Era o responsabilitate teribilă, să o țină legată așa, dându-i apă, ascultând-o gemând prin lanțul pe care îl folosise drept căluș. Desfăcuse călușul doar pentru a-i pune un pai în gură pentru apă din când în când. Atunci încercase să țipe.
Dacă doar ar fi putut să-i explice că nu trebuie să țipe, că erau vecini peste stradă care nu trebuiau să audă. Dacă doar ar fi putut să-i spună, poate că ar fi înțeles. Dar nu i-a putut explica, nu cu bâlbâiala lui zadarnică. În schimb, încercase mutește să o amenințe cu un brici cu lama dreaptă. Pe termen lung, nici măcar amenințarea nu funcționase. Atunci luase decizia să îi despice gâtul.
Apoi o dusese înapoi în Reedsport și o atârnase așa, să o vadă toată lumea. Nu era sigur de ce. Poate era o avertizare. Măcar dacă oamenii ar putea înțelege. Dacă ar putea, nu ar mai fi nevoit să fie atât de nemilos.
Poate că era și felul lui de a spune lumii ce rău îi părea.
Pentru că îi părea rău. Avea să se ducă la florărie mâine și să cumpere flori – un buchețel ieftin – pentru familie. Nu ar putea vorbi florarului, dar ar putea scrie instrucțiuni simple. Cadoul avea să fie anonim. Și dacă ar găsi un loc bun în care să se ascundă, ar sta în apropierea mormântului când o înmormântau, înclinându-și capul ca orice alt îndoliat.
Întinse bine încă un lanț pe bancul de lucru, strângându-i capetele cât putu de tare, aplicându-și toată forța, amuțindu-i zăngăneala. Dar, în adâncul sufletului, știa că asta nu era suficient pentru a-l face stăpânul lanțurilor. Pentru asta, era nevoit să pună din nou la treabă lanțurile. Și avea să folosească una din cămășile de forță pe care le mai avea în posesie. Cineva trebuia să fie legat, așa cum fusese el.
Altcineva va trebui să sufere și să moară.
Capitolul 8
Imediat ce Riley și Lucy coborâră din avionul FBI-ului, un polițist tânăr în uniformă veni spre ele, traversând pista în grabă.
– Frate, ce mă bucur să vă văd, spuse el. Comisarul Alford e furios. Dacă nu dă cineva jos imediat corpul lui Rosemary, riscă să facă un infarct. Reporterii sunt deja călare pe noi. Eu sunt Tim Boyden.
Moralul lui Riley decăzu în timp ce ea și Lucy se prezentau. Prezența atât de rapidă a presei la fața locului era un semn sigur de probleme. Cazul pornea cu stângul.
– Vă pot ajuta să duceți ceva? întrebă ofițerul Boyden.
– Ne descurcăm, spuse Riley. Ea și Lucy nu aveau decât două genți mici.
Ofițerul Boyden indică un punct de-a lungul pistei.
– Mașina e aici, spuse el.
Toți trei se îndreptară iute spre mașină. Riley se așeză pe scaunul pasagerului în față, iar Lucy pe bancheta din spate.
– Suntem la doar două minute de oraș, spuse Boyden începând să conducă. Mamă, nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Săraca Rosemary. Toată lumea o plăcea așa de mult. Mereu ajuta oamenii. Când a dispărut acum două săptămâni, ne-a fost frică tuturor de ce-i mai rău. Dar nu ne puteam imagina…
Vocea i se stinse și își scutură capul oripilat.
Lucy se aplecă în față de pe bancheta din spate.
– Am înțeles că ați mai avut un criminal ca acesta, spuse ea.
– Mda, pe vremea când încă eram la liceu, spuse Boyden. Nu tot aici în Reedsport, totuși. Era aproape de Eubanks, mai departe spre sud de-a lungul râului. Un corp în lanțuri, exact ca Rosemary. Purtând și o cămașă de forță. Are dreptate șeful? Avem de-a face cu un criminal în serie?
– Nu ne putem exprima deocamdată, spuse Riley.
Adevărul era că Riley credea că șeful avea probabil dreptate. Dar tânărul ofițer părea deja destul de supărat. Nu avea niciun rost să-l alarmeze și mai mult.
– Nu-mi vine să cred, spuse Boyden, scuturându-și din nou capul. Un orășel drăguț ca al nostru. O doamnă drăguță ca Rosemary. Nu-mi vine să cred.
Cum intrau în oraș, Riley văzu două dube cu echipe de știri TV pe micuța stradă principală. Un elicopter cu logo-ul unui post de televiziune se învârtea deasupra orașului.
Boyden conduse până la o barieră unde se adunase un mic grup de reporteri. Un ofițer făcu loc mașinii printre ei. Doar câteva secunde mai târziu, Boyden trase mașina lângă o porțiune de linii de tren. Acolo era corpul, atârnând de un stâlp electric. Câțiva polițiști în uniformă stăteau la câțiva metri de el.
Cum cobora din mașină, Riley îl recunoscu pe Comisarul Raymond Alford galopând spre ea. Nu părea deloc încântat.
– Sper că aveți un motiv al dracu’ de bun să ne țineți cu corpul atârnat așa aici, spuse el. Ne-am trezit într-o situație de coșmar. Primarul amenință să-mi ia insigna.
Riley și Lucy îl urmară până la corp. În lumina după-amiezii târzii părea chiar mai ciudat decât păruse în pozele pe care Riley le văzuse pe calculatorul ei. Lanțurile din oțel inoxidabil străluceau în lumina soarelui.
– Presupun că ați restricționat locul, îi spuse Riley lui Alford.
– Am făcut cât de bine am putut, spuse Alford. Am blocat zona suficient de departe încât nimeni să nu poată vedea corpul exceptând de pe râu. Am redirecționat trenurile să ocolească orașul. Asta le încetinește și le dă peste cap orarele. Așa trebuie să fi aflat posturile de știri din Albany că se întâmplă ceva. Cu siguranță nu au aflat de la oamenii mei.
În timp ce Alford vorbea, vocea sa fu acoperită de elicopterul televiziunii care plana exact deasupra lor. Renunță la încercarea de a spune ce voia să spună. Riley putea citi obscenitățile de pe buzele sale în timp ce se uita la aeronavă. Fără să se ridice, elicopterul se îndepărtă învârtindu-se într-un cerc. Pilotul voia în mod evident să revină roată în zonă.
Alford își scoase telefonul mobil. Când i se răspunse, zbieră:
– Ți-am spus să-ți ții departe de locul faptei nenorocitul de elicopter. Acum spune-i pilotului tău să-și ducă dihania la o sută cincizeci de metri înălțime. Asta e legea.
După expresia lui Alford, Riley bănui că persoana de la celălalt capăt i se împotrivea. În cele din urmă, Alford spuse:
– Dacă nu-ți iei pasărea aia imediat de aici, reporterii tăi vor fi excluși din conferința de presă pe care o voi da după-amiaza asta.
Chipul i se relaxă puțin. Se uită în sus și așteptă. După cum era de așteptat, după câteva momente elicopterul se ridică la o înălțime mai mult decât rezonabilă. Zgomotul motorului său încă umplea atmosfera cu un huruit strident și constant.
– Doamne, sper să nu mai avem de-a face cu prea multe d-astea, mârâi Alford. Poate când dăm corpul jos o să fie mai puțină atracție pentru ei. Totuși, pe termen scurt, presupun că există un avantaj. Hotelurile și pensiunile au ceva mai mulți clienți. Restaurantele la fel – reporterii trebuie să mănânce. Dar pe termen lung? E de rău dacă turiștii se tem să vină în Reedsport.