– Ce cauți de fapt aici? o întrebă Riley pe April.
– Aici locuiesc, spuse April, ridicând din umeri.
– Știi ce vreau să spun. Trebuia să fii acasă la tatăl tău.
April nu răspunse. Riley se uită la ceas. Timpul se scurgea. Trebuia să rezolve rapid această situație.
– Spune-mi ce s-a întâmplat, zise Riley.
April începea să pară cumva rușinată. Chiar nu era pregătită pentru această situație.
– Am mers pe jos la școală de la tata de-acasă de dimineață, spuse ea. M-am intersectat cu Brian în fața școlii. Am decis să chiulim azi. E în regulă dacă lipsesc din când în când. Am oricum note bune. Examenul final e abia vineri.
Brian lăsă să-i scape un râs nervos, fără sens.
– Mda, April chiar se descurcă grozav la cursul ăsta, doamna Paige, spuse el. E foarte tare.
– Cum ați ajuns aici? întrebă Riley.
April se uită într-o parte. Riley ghici cu ușurință de ce fiica ei era reticentă să-i spună adevărul.
– O, Dumnezeule, copiilor! Ați făcut autostopul, nu-i așa? spuse Riley.
– Șoferul era un tip cu adevărat de treabă, foarte liniștit, spuse April. Brian a fost cu mine tot timpul. Am fost în siguranță.
Riley se chinui să-și țină nervii și vocea sub control.
– De unde știi că erați în siguranță? April, nu trebuie niciodată să accepți să fii dusă cu mașină de un străin. Și de ce ai veni aici după sperietura pe care am avut-o azi noapte? Asta a fost incredibil de prostesc. Îți imaginezi dacă Peterson mai era încă în preajmă?
April zâmbi ca și cum ar fi știut mai bine.
– Haide, mamă. Îți faci prea multe griji. Așa au zis ceilalți agenți. I-am auzit pe doi dintre ei vorbind despre asta – tipii care m-au dus acasă la tata aseară. Au spus că Peterson e categoric mort și tu pur și simplu nu poți accepta asta. Au spus că oricine a lăsat pietricelele alea a făcut-o probabil ca o farsă.
Riley fierbea. Își dorea să-și poată pune mâinile pe acei agenți. Aveau mult tupeu să o contrazică pe Riley în raza auditivă a fiicei sale. Se gândi să-i ceară lui April numele lor, dar decise să o lase baltă.
– Ascultă-mă April, spuse Riley. Trebuie să plec din oraș pentru câteva zile într-o misiune. Trebuie să plec imediat. Te duc acasă la tatăl tău. Am nevoie să stai acolo.
– De ce nu pot să vin cu tine? întrebă April.
Riley se întrebă cum naiba adolescenții puteau fi atât de tâmpiți în legătură cu anumite lucruri.
– Pentru că trebuie să termini cursul ăsta, spuse ea. Trebuie să-l treci sau o să rămâi în urmă cu școala. Engleza e obligatorie și ai dat-o-n bară degeaba. Și în plus, lucrez. Nu e întotdeauna prudent să fii în preajmă când lucrez. Ar fi trebuit să știi asta până acum.
April nu spuse nimic.
– Hai înăuntru, spuse Riley. Nu mai avem decât câteva minute. Trebuie să mai strâng câteva lucruri, și la fel și tu. Apoi te duc acasă la tatăl tău.
Întorcându-se spre Brian, Riley adăugă:
– Și pe tine te duc acasă.
– Pot să fac autostopul, spuse Brian.
Riley îl săgetă pur și simplu cu privirea.
– Bine, spuse Brian, părând oarecum intimidat. El și April se ridicară de la masă și o urmară pe Riley în casă.
– Luați-o înainte și duceți-vă în mașină, amândoi, spuse ea. Copiii părăsiră ascultători casa.
Trase noul zăvor pe care îl adăugase pe ușa din spate și merse din cameră în cameră asigurându-se că toate ferestrele erau încuiate.
În dormitorul ei, își luă geanta de voiaj și se asigură că tot necesarul era în continuare înăuntru. La plecare aruncă o privire neliniștită pe pat ca și cum pietricelele s-ar fi întors. Preț de o clipă, se întrebă de ce pleca într-un alt stat în loc să rămână aici și să încerce să-l găsească pe criminalul care le pusese acolo ca să o tachineze.
În plus, manevra aceasta a lui April o speriase. Putea să aibă încredere în fiica ei să aibă grijă de ea în Fredericksburg? Așa crezuse înainte, dar acum avea dubii.
Totuși, nu avea ce să facă pentru a schimba lucrurile. Se angajase în noul caz și trebuia să plece. Cum mergea spre mașină, aruncă o privire în pădurea deasă și întunecată, uitându-se după orice urmă de Peterson.
Dar nu era nimeni.
Capitolul 6
Riley aruncă o privire la ceasul din bord în timp ce îi conducea pe copii într-o parte înstărită a Fredericksburg-ului și se cutremură văzând cât de puțin timp mai avea. Cuvintele lui Meredith îi reveniră fulgerător în minte.
Dacă întârzii, ai încurcat-o.
Poate – doar poate – avea să ajungă la aerodrom la timp. Nu plănuise decât să treacă pe acasă și să ia o geantă, iar acum lucrurile deveneau mult mai complicate. Se întrebă dacă ar trebui să-l sune pe Meredith ș să-l avertizeze că niște probleme de familie ar putea să o rețină. Nu, decise ea; șeful ei fusese deja destul de reticent. Nu se aștepta să îi acorde circumstanțe atenuante.
Din fericire, adresa lui Brian era pe drumul spre casa lui Ryan. Când Riley trase în fața unei grădini imense și opri mașina, spuse:
– Ar trebui să intru și să le spun părinților tăi ce s-a întâmplat.
– Nu sunt acasă, spuse Brian ridicând din umeri. Tata e plecat de tot și mama nu prea dă p-aici.
Ieși din mașină, se întoarse și spuse:
– Mulțumesc pentru că m-ați condus. În timp ce băiatul se îndrepta spre casă, Riley se întrebă ce fel de părinți își lasă copilul așa de unul singur. Nu știau în ce fel de necazuri poate intra un adolescent?
Dar poate că mama lui nu prea are de ales în privința asta, se gândi cu amărăciune Riley. Cine sunt eu să judec?
Imediat ce Brian intră în casă, Riley plecă. April nu spusese nimic tot drumul, și nu părea să fie dispusă să vorbească acum. Riley nu-și putea da seama dacă acea tăcere era bosumflare sau rușine. Își dădu seama că aparent erau multe lucruri pe care nu le știa despre propria ei fiică.
Riley era supărată și pe ea și pe April. Numai ieri păreau să se înțeleagă mai bine. Crezuse că April începea să înțeleagă presiunea de pe un agent FBI. Dar apoi Riley insistase ca April să meargă la tatăl ei acasă noaptea trecută, iar azi April se răzvrătea pentru că fusese obligată să facă asta.
Riley își reaminti că ar fi trebuit să fie mult mai înțelegătoare. Întotdeauna fusese un pic rebelă ea însăși. Și Riley știa ce însemna să pierzi o mamă și să ai un tată distant. Era de așteptat ca April să se teamă că același lucru i se va întâmpla și ei.
E îngrozită pentru siguranța mea, realiză Riley. În ultimele luni, April își văzuse mama îndurând atât răni fizice cât și emoționale. După sperietura cu intrusul de seara trecută, April era cu siguranță foarte îngrijorată. Riley își reaminti că trebuia să dea mai multă atenție la ceea ce ar putea simți fiica ei. Oricine de orice vârstă ar putea avea dificultăți în a face față complicațiilor din viața lui Riley.
Riley trase în fața casei pe care o împărțise cândva cu Ryan. Era o casă mare și frumoasă cu un cerdac la ușa laterală, sau porte-cochère[1] cum o numea Ryan. Acum, Riley alegea să parcheze pe stradă în loc să intre pe alee până sub adăpost.
Nu se simțise niciodată acasă aici. Cumva, traiul într-un cartier de suburbie respectabil nu i se potrivise niciodată. Căsătoria ei, casa, cartierul, toate reprezentaseră atât de multe așteptări la care nu fusese niciodată capabilă să se ridice.
De-a lungul anilor, Riley realizase că se pricepea mai bine la munca ei decât s-ar fi priceput vreodată la o viață normală. În cele din urmă părăsise căsătoria, casa și cartierul, și asta o făcu cu atât mai determinată să se ridice la nivelul așteptărilor de a fi mama unei fiice adolescente.
În timp ce April începu să deschidă ușa de la mașină, Riley spuse:
– Stai.
April se întoarse și se uită la ea expectativ.
Fără să se oprească măcar să se gândească, Riley spuse:
– M-am prins. Am înțeles.
April o privi fix cu o expresie șocată. Pentru o clipă, păru gata să plângă. Riley se simți aproape la fel de surprinsă ca fiica ei. Nu prea știa ce-i venise. Știa doar că acum nu era momentul pentru lecții de morală, chiar dacă ar fi avut timp să emită una, ceea ce nu avea. De asemenea, simți instinctiv că spusese exact ce trebuia.