În timpul tăcerii, Riley se uită prin apartament și ochii îi căzură pe telefonul fix al Mariei. Fu uimită să vadă că era deconectat din perete.
“Ce s-a întâmplat cu telefonul tău?” întrebă Riley.
Marie părea cu adevărat abătută și Riley realiză că atinsese un punct sensibil.
“Mă sună într-una,” spuse Marie șoptind aproape imperceptibil.
“Cine?”
“Peterson.”
Riley simți cum inima îi sări din piept.
“Peterson e mort,” replică Riley, cu vocea tremurândă. “Am ars locul. I-au găsit corpul.”
Marie dădu din cap.
“Ar fi putut găsi pe oricine altcineva. Nu era el.”
Riley simți un val de panică. Cele mai mari temeri ale sale se trezeau la viață.
“Toată lumea spune că el era,” spuse Riley.
“Și tu chiar crezi asta?”
Riley nu știa ce să spună. Acum nu era un moment bun să se încreadă în fricile sale. Până la urmă, Marie delira probabil. Dar cum putea Riley să o convingă de ceva de care ea însăși nu era pe deplin convinsă?
“Mă tot sună,” spuse din nou Marie. “Sună și respiră și închide. Știu că el e. E în viață. Și mă urmărește.”
Riley simți furișându-i-se în suflet o spaimă rece.
“E probabil doar un tip obscen care sună,” spuse ea, prefăcându-se că e calmă. “Dar pot cere Biroului să investigheze. Pot să le cer să trimită o mașină de supraveghere dacă ți-e teamă. Vor localiza apelurile.”
“Nu!” spuse Marie hotărât. “Nu!”
Riley o privi fix, debusolată.
“De ce nu?” întrebă ea.
“Nu vreau să-l enervez.,” spuse Marie cu un smiorcăit jalnic.
Riley, copleșită, simțind venind un atac de panică, realiză brusc ce idee proastă fusese să vină aici. Ba chiar se simțea mai rău. Știa că nu mai putea sta nici măcar o secundă în plus în acea sufragerie opresantă.
“Trebuie să plec,” spuse Riley. “Îmi pare rău. Fata mea mă așteaptă.”
Deodată, Marie o prinse pe Riley de încheietură cu o putere surprinzătoare, înfigându-și unghiile în pielea ei.
Se holbă la ea cu o așa intensitatea în ochii albaștri ca de gheață că o înspăimântă pe Riley. Acea privire pătrunzătoare i se întipări în suflet.
“Preia cazul,” o imploră Marie.
Riley putu citi în ochii Mariei confuzia dintre noul caz și Peterson, amestecându-le într-unul singur.
“Găsește-l pe nenorocitul ăla,” adăugă ea. “Și omoară-l pentru mine.”
Capitolul 5
Bărbatul păstră o distanță scurtă dar discretă față de femeie, aruncându-i câte o privire fugară. Puse simbolic câteva obiecte în coșul de mână pentru a părea ca orice alt client. Se felicită pentru cât de bine reuși să treacă neobservat. Nimeni nu-i putea ghici adevărata putere.
Pe de altă parte, nu fusese niciodată genul de om care să atragă prea multă atenție. Copil fiind, se simțise practic invizibil. Acum, în sfârșit, reușise să se folosească de caracterul inofensiv în favoarea sa.
Doar acum câteva clipe stătuse fix lângă ea, la nu mai mult de șaizeci de centimetri depărtare. Cufundată în alegerea șamponului, nu-l observase deloc.
Cunoștea multe despre ea, totuși. Știa că o cheamă Cindy; că soțul ei deținea o galerie de artă; că lucra într-o clinică medicală de stat. Azi era una din zilele ei libere. Chiar acum vorbea la telefonul mobil cu cineva – sora ei, s-ar părea. Râdea la ceva ce îi spusese persoana respectivă. Se înnegrise de furie, întrebându-se dacă nu cumva râdea de el, așa cum toate fetele râdeau de obicei. Furia i se înteți.
Cindy purta pantaloni scurți, un maiou și ce păreau a fi adidași scumpi de alergat. O privise din mașină alergând și așteptă până își terminase cursa și se duse în supermarket. Îi cunoștea obiceiurile din zilele libere ca aceasta. Ducea lucrurile acasă, le punea la locul lor, își făcea duș și apoi se ducea cu mașina să se întâlnească cu soțul ei la prânz.
Silueta sa frumoasă se datora mult exercițiului fizic. Nu avea mai mult de treizeci de ani, dar pielea de pe coapse nu mai era fermă. Probabil că slăbise mult la un moment dat, poate destul de recent. Era cu siguranță mândră de asta.
Brusc, femeia se îndreptă spre cea mai apropiată casă. Bărbatul fu luat prin surprindere. Terminase cumpărăturile mai devreme decât de obicei. Se grăbi să se așeze în spatele ei la coadă, aproape dărâmând un alt client. Se dojeni în gând pentru asta.
În timp ce casierul scana produsele femeii, înaintă puțin câte puțin și se așeză extrem de aproape de ea – suficient de aproape încât să-i miroasă trupul, acum transpirat și înțepător după alergatul energic. Era un miros cu care se aștepta să se obișnuiască mult, mult mai bine cât de curând. Dar mirosul urma să se amestece cu o altă odoare – una care îl fascina datorită ciudățeniei sale și a misterului.
Mirosul durerii și a terorii.
Preț de o clipă, spionul se simți extaziat, chiar plăcut amețit, arzând de nerăbdare.
După ce plăti cumpărăturile, femeia împinse căruciorul prin ușile de sticlă automate și ieși în parcare.
Acum nu se mai grăbi să plătească pentru cele câteva produse ale sale. Nu avea nevoie să o urmărească până acasă. Fusese deja acolo – fusese chiar și înăuntru. Îi pipăi chiar și hainele. Își va continua supravegherea când avea să iasă de la serviciu.
Nu o să mai dureze mult, se gândi el. Nu o să mai dureze mult deloc.
* * *
După ce se urcă în mașină, Cindy MacKinnon stătu așa o clipă, simțindu-se agitată și neștiind de ce. Își reaminti sentimentul ciudat pe care tocmai îl avusese în supermarket. Era o senzație nefirească, irațională că ar fi fost urmărită. Dar era mai mult de atât. Îi luă ceva să pună punctul pe i.
În cele din urmă, își dădu seama că avusese senzația că cineva îi voia răul.
Tremură din tot corpul. În ultimele zile, această senzație venea și pleca. Se mustră singură, fiind convinsă că ideea era total nefondată.
Scutură din cap, descotorosindu-se de orice urmă a acelui sentiment. Pornind mașina, se forță să se gândească la altceva, și zâmbi cu gândul la conversația telefonică pe care o avusese cu sora ei, Becky. Mai târziu, în după amiaza aceea, Cindy avea să o ajute să organizeze o petrecere de aniversare fiicei sale de trei ani, cu tot cu tort și baloane.
Urma să fie o zi frumoasă, se gândi ea.
Capitolul 6
Riley stătea în SUV alături de Bill care schimba vitezele, urcând vehiculul 4x4 al Biroului sus pe dealuri, și își șterse palmele pe pantaloni. Nu înțelegea ce era cu atâta transpirație și nu știa ce să zică de faptul că se afla acolo. După șase luni de pauză, se simțea deconectată de la ceea ce îi transmitea corpul. I se părea ireal să fie înapoi la treabă.
Riley era tulburată de tensiunea stânjenitoare. Ea și Bill abia schimbaseră o vorbă în timpul traseului de peste o oră. Vechea lor camaraderie, veselia, relația lor stranie – nimic din toate astea nu era acolo. Riley era aproape sigură de ce era Bill atât de distant. Nu era din lipsă de politețe – era îngrijorare. Și el părea să aibă dubii cu privire la întoarcerea ei la muncă.
Conduseră spre Mosby State Park, unde Bill îi spusese că văzuse cea mai recentă victimă a crimei. Pe drum, Riley observă cu atenție peisajul din jurul său și, încet, vechiul său simț profesional începu să-și facă efectul. Știa că trebuia să se trezească la realitate.
Găsește-l pe nenorocit și omoară-l pentru mine.
Cuvintele Mariei o bântuiau, o ghidau, îi simplificau alegerea.
Dar nimic nu părea atât de simplu acum. În primul rând, nu putea să nu-și facă griji pentru April. Nu era ideal pentru nimeni din cei implicați să o trimită să stea acasă la tatăl ei. Dar azi era sâmbătă și Riley nu voia să aștepte până luni ca să vadă locul crimei.
Tăcerea profundă începu să-i intensifice anxietatea, și simți cu disperare nevoia să vorbească. Scormonindu-și creierul pentru a găsi ceva de zis, într-un final spuse:
“Și ai de gând să-mi spui ce se întâmplă între tine și Maggie?”
Bill se întoarse spre ea, cu o privire mirată, și nu-și putea da seama dacă era din cauză că rupsese tăcerea sau din cauza întrebării directe. Indiferent ce ar fi fost, regretă imediat. Sinceritatea sa, mulți i-o spuseseră, putea fi descurajantă. Nu intenționa niciodată să fie directă – doar nu avea timp de pierdut.