Riley vorbi încet și cu grijă.
“Domnule senator, cu tot respectul pe care vi-l datorez, cred că tocmai ce am spus că uciderea fiicei dumneavoastră probabil nu a fost ceva personal. A mai avut loc deja o crimă aproape identică.”
“Încercați să-mi spuneți că fiica mea a fost vizată din pură coincidență?” întrebă senatorul.
Da, probabil, se gândi Riley.
Dar știa mai bine decât să o spună cu voce tare.
Înainte să poată răspunde, senatorul adăugă, “Agent Paige, am învățat din experiențe grele să nu cred în coincidențe. Nu știu cum și de ce, dar moartea fiicei mele a fost politică. Și în politică, totul este personal. Așa că nu încercați să-mi spuneți că e orice altceva numai personal nu. Este de datoria dumneavoastră și a Biroului să găsiți pe oricine e responsabil și să-l aduceți în fața justiției.”
Riley inspiră adânc și îndelungat. Studie chipul bărbatului în detaliu. Acum putea să vadă. Senatorul Newbrough era un narcisist veritabil.
Nu că aș fi surprinsă, se gândi ea.
Riley înțelese încă ceva. Senatorului îi era greu să conceapă că ceva în viața lui nu îl privea în mod direct pe el, și doar pe el. Până și crima fiicei sale era despre el. Reba fusese pur și simplu prinsă la mijloc între el și cineva care îl ura. Probabil credea cu adevărat asta.
“Domnule,” începu Riley, “cu tot respectul, nu cred – ”
“Nu vreau să credeți,” spuse Newbrough. “Aveți toate informațiile necesare în fața ochilor.”
Se priviră intens preț de câteva secunde.
“Agent Paige,” spuse în cele din urmă senatorul, “Am impresia că nu suntem pe aceeași lungime de undă. Păcat. Poate nu știați, dar am prieteni buni în funcții superioare în agenție. Unii dintre ei îmi datorează favoruri. Îi voi contacta imediat. Am nevoie de cineva implicat în acest caz care va rezolva treaba.”
Riley stătea acolo, șocată, neștiind ce să spună. Era oare acest om atât de delirant?
Senatorul se ridică.
“O să trimit pe cineva să vă conducă afară, agent Paige,” spuse el. “Regret că nu am căzut de acord.”
Senatorul Newbrough ieși din cameră, lăsând-o pe Riley singură. Îi picase gura din cauza șocului. Omul era în mod cert narcisist. Dar știa că asta nu era totul.
Senatorul ascundea ceva.
Și indiferent ce trebuia să facă, avea să afle ce era.
Capitolul 10
Primul lucru care îi atrase atenția lui Riley fu păpușa – aceeași păpușă pe care o găsise mai devreme în copacul de lângă Daggett, în exact aceeași poziție. Pentru o clipă, fu surprinsă să o vadă în laboratorul de criminalistică a FBI-ului, înconjurată de o multitudine de echipamente high-tech. Îi părea ciudat de nelalocul ei – ca un fel de mic altar bolnăvicios al unei epoci non-digitale din trecut.
Acum păpușa nu mai era decât un altă probă, protejată de o pungă de plastic. Știa că o echipă fusese trimisă să o recupereze imediat după ce sunase de la locul faptei. Chiar și așa, era o priveliște bulversantă.
Agentul special Meredith veni în întâmpinarea sa.
“A trecut ceva vreme, agent Paige,” spuse el cu căldură. “Bine ai revenit.”
“Mă bucur să fiu înapoi la treabă, domnule,” spuse Riley.
Se apropie de masă pentru a sta cu Bill și tehnicianul de laborator Flores. Orice dubii și incertitudini ar fi avut, îi părea sincer bine să îl revadă pe Meredith. Îi plăcea stilul său morocănos, “fără prostii” și o tratase întotdeauna cu respect și considerație.
“Cum a fost cu senatorul?” întrebă Meredith.
“N-a fost bine, domnule,” răspunse ea.
Riley observă un spasm de supărare pe chipul șefului său.
“Crezi că o să ne facă probleme?”
“Sunt aproape sigură de asta. Îmi pare rău, domnule.”
Meredith dădu din cap înțelegător.
“Sunt sigur că nu e vina ta,” spuse el.
Riley presupuse că șeful său își imagina destul de bine ce se întâmplase. Comportamentul senatorului Newbrough era fără îndoială caracteristic politicienilor narcisiști. Meredith era probabil călit în privința asta.
Flores tasta rapid și pe măsură ce o făcea, imagini ale unor fotografii îngrozitoare, rapoarte oficiale și știri din presă apăreau pe monitoarele imense din cameră.
“Am făcut niște cercetări, și s-a dovedit că aveai dreptate, agent Paige,” spuse Flores. “Același criminal a mai lovit o dată, cu mult înainte de crima din Daggett.”
Riley auzi mormăitul de satisfacție al lui Bill, și preț de o secundă Riley se simți justificată, simți încrederea în sine revenind.
Dar apoi starea de spirit i se înecă. Încă o femeie murise de o moarte oribilă. Ăsta nu era un motiv de sărbătoare. Își dorise, de fapt, să nu fi avut dreptate.
De ce nu pot să mă bucur că am dreptate din când în când? se întrebă ea.
O hartă imensă a Virginiei se desfășură pe ecranul plat principal, apoi se rezumă la jumătatea de nord a statului. Flores identifică un punct sus pe hartă, aproape de granița cu Maryland.
“Prima victimă a fost Margaret Geraty, treizeci și șase de ani,” spuse Flores. “Corpul a fost găsit aruncat pe un teren agricol, la aproximativ douăzeci de kilometri în afara Belding-ului. A fost ucisă pe 25 iunie, cu aproape doi ani în urmă. FBI-ul nu a fost convocat. Poliția locală a lăsat cazul baltă.”
Riley se uită cu atenție la pozele de la locul crimei pe care Flores le afișase pe un alt monitor. În mod evident, criminalul nu încercase să așeze corpul. Îl aruncase în grabă și plecase.
“Acum doi ani,” spuse ea, gândindu-se, analizând totul. O parte din ea era surprinsă că făcea asta de atâta timp. Însă o altă parte din ea știa că acest tip de criminali bolnavi putea opera timp de ani de zile. Puteau avea o răbdare uimitoare.
Examină pozele.
“Văd că nu își dezvoltase stilul,” observă ea.
“Exact,” spuse Flores. “E o perucă acolo, și părul a fost tăiat scurt, dar nu a lăsat niciun trandafir. Cu toate astea, a fost sugrumată cu o panglică roz.”
“S-a precipitat cu pregătirea,” spuse Riley. “Nervozitatea l-a doborât. A fost prima lui încercare și nu avea încredere în el. A reușit ceva mai bine cu Eileen Rogers, dar abia la uciderea Rebei Frye și-a intrat cu adevărat în ritm.”
Își aminti că voia să întrebe ceva.
“Ai găsit vreo conexiune între victime? Sau între copiii celor două mame?”
“Nimic,” spuse Flores. “Cercetarea grupurilor de părinți nu a dat niciun rezultat. Niciunul nu pare să-l fi cunoscut pe celălalt.”
Asta o descurajă pe Riley, dar nu o surprinse întru totul.
“Dar prima femeie?” întrebă Riley. “Era mamă, să înțeleg.”
“Nu,” spuse Flores rapid, ca și cum ar fi așteptat această întrebare. “Era căsătorită, dar fără copii.”
Riley fu uimită. Era sigură că individul viza mamele. Cum de se înșelase atât de amarnic?
Simți deodată cum încrederea de sine crescândă i se dezumflă.
În timp ce Riley șovăia, Bill întrebă, “Atunci cât de aproape suntem de a identifica un suspect? Ai reușit să obții ceva de pe ciulinii din Mosby Park?”
“Nu am avut norocul ăsta,” spuse Flores. “Am găsit urme de piele în loc de sânge. Criminalul purta mănuși. Pare să fie minuțios. Chiar și la primul loc al crimei, nu a lăsat nicio amprentă sau ADN.”
Riley oftă. Sperase atât de mult să găsească ceva ce alții pierduseră din vedere. Dar acum simțea că dădea greș. Se întorseseră de unde plecaseră.
“Obsedat de detalii,” comentă ea.
“Chiar și așa, cred că ne apropiem de el,” adăugă Flores.
Folosindu-se de o telecomandă de prezentare, indică pe hartă locuri, desenând linii între ele.
“Acum că am aflat de crima lui anterioară, avem o ordine și o idee mai clară asupra teritoriului său,” spuse Flores. “Avem numărul unu, Margaret Geraty, la Belding aici spre nord, numărul doi, Eileen Rogers, în vest la Daggett și numărul trei, Reba Frye, aproape de Mosby Park, în sudul îndepărtat.”
Uitându-se pe hartă, Riley observă că cele trei locuri formau un triunghi.
“Avem de-a face cu o zonă de aproximativ două mii cinci sute de kilometri pătrați,” spuse Flores. “Dar nu e așa de rău pe cât sună. Vorbim despre zone preponderent rurale cu câteva orașe mici. În nord dăm peste câteva proprietăți mari ca cea a senatorului. Mult câmp deschis.”