La fel ca pe timpul nopții, auzeam un sunet constant din toate direcțiile. Nu era același sunet, dar se auzea și zumzăitul insectelor, cântece ciudate de păsări în coroana copacilor și câteva urlete care presupuneam că sunt ale maimuțelor sau ceva de genul. Dar măcar nu se auzeau răgetele neliniștitoare care probabil erau ale unui vânător nocturn; cel puțin așa speram eu. Nu puteam să văd multe animale, dar puteam să le simt prezența.
M-am uitat la ceas. Era zece dimineața. Mergeam de o oră și nu mai puteam. Genunchiul începuse să trimită semnale de înștiințare. Îl simțeam puțin umflat. Avusesem probleme de mai multe ori cu ligamentele pe care a trebuit să le pun la locul lor cu mâna masând ușor dar cu forță. M-am așezat pe jos pentru a mă odihni puțin, rezemat de trunchiul unui copac foarte înalt și mi-am frecționat genunchiul cu mâna. Căldura mi-a oferit puțină ușurare. Eram într-o zonă cât de cât mai luminoasă. După ceva timp de stat jos, am văzut pe creanga unui copac din fața mea o pasăre asemănătoare cu un papagal. Avea penajul albăstrui mat și o unică nuanță de culoare: roșul cozii. Avea o aureolă albă în jurul ochilor, ciocul nergru și scotea sunete aproape umane7. Rotea capul aproape în toate diurecțiile fără să miște restul corpului, amintindu-mi de fata exorcistului. S-a apropiat legănându-se pe fructul unui copac și a început să-l ciugulească. Fructul avea cularea roșu-portocalie, era de mărimea unei mâini și avea o formă asemănătoare cu cea a dovleacului.
- Sunt sigur că tu ști unde ești, mi-am zis, sunt sigur că așa este.
M-am odihnit aproape jumătate de oră, după care am început să merg din nou. De fiecare dată când mă aflam la marginea unei poieni și trebuia să urmez din nou așa zisa direcție corectă, eram mai convins de faptul că, probabil, mă puteam învârti ani întregi fără să-mi dau seama. Totul mi se părea la fel și soarele nu mai îmi era de ajutor. Mă uitam la ce înălțime era, comparam cu ora ceasului și îmi dădeam seama că nu știam ce fac. Am continuat cu același ritm toată dimineața: mergeam o oră și mă odihneam puțin. Când făceam câte o pauză, citeam cartea cu fraze în swahili sau cea de călătorii în speranța de a-mi alunga gândurile întunecate și crezând că, aceste cărți, mi-ar fi fost de folos dacă m-aș fi întalnit cu cineva pe acolo. Îmi era din ce în ce mai greu să mă ridic și să continui drumul. Șchiopătam din cauza genunchiului și pe la două după-amiaza am căzut mort de oboselă.
Toată vina era a mea; eu îi adusesem pe prietenii mei în infernul ăsta; din cauza mea au murit. Dacă îi ascultam, acum am fi fost în drum spre casă din Italia cu multe poze din Veneția și vreo vedere din Toscana. Vina mea, era numai vina mea.
Muream de sete și stomacul meu răcnea încontinuu. Eram într-o dilemă: era mai bine să mănânc copios pentru a-mi recupera forțele sau să mănânc puțin și să mai păstrez ceva din puțina mâncare pe care o mai aveam riscând să mi se întâmple ceva? Din câte știam eu, era ușor să obți mâncare și apă în pădure, așa credeam eu pe atunci. Îmi era foarte foame așa că m-am decis să beau una din cutiile de suc pe care le aveam și să mănânc biscuiții mușcați, suflând ca să îndepărtez furnicile, și sandvișul. Am atenuat puțin apetitul perseverent. Am păstrat gutuiele crezând că nu or să se strice prea repede. Apoi, fiind foarte obosit și neputând dormi noaptea trecută, am adormit.
Când m-am trezit am auzit un sâsâit foarte aproape de mine. Cred că era un șarpe undeva în jurul meu. Am încercat să stau nemișcat și să ciulesc urechea ca să descopăr unde era. Frica îmi provoca dureri de stomac și îmi era greu să respir. Acum ceva timp, văzusem un documentar despre unii șerpi numiți șerpii celor trei pași care, dacă te mușcau, mai aveai timp să faci doar trei pași după care mureai. Până la urmă nu ar fi fost atât de grav luând în considerare situația în care mă aflam, dar dacă mă mușca sufeream în agonie ore întregi, pierzând controlul treptat, înnebunind... îmi era atât de frică de suferință, eram atât de îngrozit de durere. Dacă era să mor, vroiam să fie rapid. Aproape că îmi doream acest lucru ca să scap de situația în care eram. Meritam să mor. Mi se părea că sâsâitul se apropia din ce în ce mai mult. Puteam să aud zgomotul frunzelor în drumul lui. Venea spre mine, eram sigur. Aproape că puteam să simt cum aluneca pe corpul meu, urcând pe picior în direcția gâtului; se apropia și urma să mă muște. Am închis ochii pentru un moment și am respirat profund în încercarea de a mă calma. Am deschis din nou ochii și, fără să mă mișc nici măcar un centimetru, priveam în toate direcțiile încercând să-l găsesc. În sfârșit l-am putut vedea. Era încolăcit în jurul unei crengi, la trei metrii în dreapta mea, la aproximativ doi metrii înălțime. Mișca doar capul dintr-o parte în alta ca și cum ar supraveghea ceva. Avea culoarea verde cu un ton subtil de albastru, puțin galben pe coaste, cu coada lungă de puțin mai mult de un metru, și corpul subțire ca și turtit în părți, aproape invizibil printre frunze8. Când s-a mișcat pe creangă am putut să observ că avea abdomenul alburiu.
Am mai stat ceva timp nemișcat ascultând sunetele din jur, până când m-am convins că auzisem doar șarpele și că celălalte sunete fuseseră fructul imaginației mele. M-am ridicat încet privind foarte atent solul în căutarea unui alt șarpe, dar acela era singurul. Cel puțin, acela era singurul pe care îl puteam vedea. La început, m-am gândit să fac un ocol și să mă îndepărtez del el, dar după aceea mi-am amintit că, din câte auzisem, carnea de șarpe ar avea un gust ca de pui, un gust foarte bun. Cel puțin așa ziceau bunicii în formă de glumă cu privire la Războiul Civil și la foamea care au suportat-o. Mi s-a părut o bună oportunitate de a obține mâncare și, în plus, era bună la gust, și mai bine. Am căutat un băț lung cu vârful în formă de V ca să încerc să-i prind capul. Am scos și briceagul din buzunar, l-am deschis și l-am pus la centura panalonilor scurți. Am găsit pe jos o ramură potrivită și i-am dat formă decupând unul din capete în formă de "v"; toate acestea fără să-mi iau ochii de la șarpe. Procesul de preparare mi s-a părut interminabil și m-a epuizat la extrem, chiar dacă, de fapt, nu însemna multă muncă fizică.
Când am fost pregătit, m-am apropiat silențios de șarpe. Părea că nu-și dăduse seama sau mă ignora, cert este că nu m-a băgat în seamă. Când am ajuns la jumătate de metru de el, l-am lovit cu bățul în cap cu toată puterea. După prima lovitură a rămas suspendat și când l-am lovit încă de două ori a căzut. Apoi i-am prins capul cu partea bățului bifurcată și am apăsat în jos cu putere. Șarpele se mișca încontinuu, sâsâind, iar eu eram speriat de moarte. Dacă îl eliberam ca să îl lovesc cu bățul m-ar fi putut ataca; cealaltă opțiune ar fi fost să mă apropii și să-i înfig briceagul. Prinzând curaj, m-am apropiat și i-am călcat coada cu putere încercând să-l țin nemișcat. M-am aplecat și i-am înfipt briceagul chiar sub cap. Și așa continua să se agite, așa că am scos briceagul și am început să-i tai gâtul până când i-am îndepărtat capul de restul corpului. Apoi, am dat un salt în spate crezând ca un ignorant că m-ar mai fi putut ataca. Coada continua să se miște, scuipând sânge de unde înainte era capul. L-am lovit de câteva ori cu bățul, dar degeaba, așa că am decis să-l las în pace o vreme. După mai puțin de jumătate de minut a început să înceteze treptat până când nu s-a mai mișcat deloc. L-am atins de câteva ori cu bățul dar nu se mișca. Cu siguranță era mort. În sfârșit am reușit să respir liniștit.