Amy Blankenship - O Lumină În Inima Tenebrelor стр 7.

Shinbe a început să strălucească puternic înainte de a o absorbi în piele. Se uită în jos și văzu un scurt contur al penei chiar sub gulerul mantiei.

− Asta te va ajuta când va veni timpul, spuse Kamui cu un zâmbet și-i dădu lui Shinbe o îmbrățișare strânsă cu înțelegere. Nu l-ar pierde pe Shinbe mult timp... indiferent cât.

− Ne vom vedea din nou prietenul meu, șopti Shinbe înainte de a se desface din îmbrățișarea lui Kamui. El a dat din cap la Kotaro știind că lican ar avea grijă de Kamui pentru toți. Shinbe privi înapoi la mormânt, apoi își întoarse ochii, lăsându-și bretonul să cadă pentru a ascunde tristețea. − Așa să fie, a șoptit el din nou, dispărând în întunericul înconjurător.− Ești pregătit copile? întrebă Kotaro liniștit, în timp ce își păstra spatele la mormânt. Știa că nu poate rămâne. Shinbe avea dreptate... cu cât erau mai departe, cu atât era mai bine protejată vraja.

Kamui dorea să se ferească de porecla pe care Kotaro tocmai i-o dăduse, dar nu avea inimă. Inima lui a fost îngropată în mizeria de la picioarele lui și, dacă ar dura până la sfârșitul timpului, ar vedea că Hyakuhei plătește pentru crimele sale.

− Da, spuse Kamui, ștergându-și un braț peste ochi. − Sunt gata.

Kotaro își așeză un braț în jurul umerilor săi și îl conduse departe. lican a descoperit că nu ar mai putea vărsa lacrimi pentru femeia pe care o iubise cu întreaga sa ființă. Sufletul său simțea ca și cum cineva l-ar fi smuls din corp, l-a rupt în bucăți și a revenit doar la jumătate.

Dacă vraja cu care Kamui și Shinbe au venit a lucrat, îl va vedea din nou pe iubitul său Kyoko. Nu putea decât să zâmbească la toate anticele pe care el și reîncarnarea lui Toya au fost legați s-o aducă pentru a-i câștiga afecțiunile. S-ar lupta cu bucurie cu ea încă o dată, dacă numai Toya s-ar întoarce. Până la urmă... îi iubește pe amândoi.

Se lupta cu nevoia de a privi înapoi la mormânt. − O mie de ani este o lungă perioadă de așteptare, dar voi fi acolo pentru tine... Kyoko.

*****

Peste o mie de ani în viitor... Ziua de azi.

O figură singuratică stătea pe un acoperiș al celei mai înalte clădiri, cu vedere spre orașul aglomerat de dedesubt. Caracteristica vânzării nu a trădat niciodată memoria inimii în corpul singurului său frate, situată singură și lipsită de viață pe terenul rece și dur, cu secole în urmă. Încă o dată caldă, inima lui a bătut în ghearele monstrului sadic care le-a creat pe amândouă.

El făcea tot ce era în puterea lui de a se separa de răul care îl înconjura în tăcere. La fel ca oamenii din această lume, el s-a hrănit numai cu animalele pe care i le-a oferit natura. Chiar dacă întunericul era tot ce i se permitea, la fel ca și blestemul unui vampir, el nu va deveni niciodată demonul pe care-l intenționa unchiul său.

În ultimii câțiva ani ceva în interiorul lui era agitat... o dorință pe care nu a putut-o înțelege și nu a fost simțită în timpul a peste o mie de ani.

În mintea de tânăr nevinovat a lui Kyou care și-a umplut viața cu fericire chiar și într-o lume a întunericului se repetau amintiri pe care nu le-a uitat niciodată. Toya... El a fost atât de plin de viață... cu ochii de aur zâmbitori și ignoranța unui copil. Încă o dată, a adus în sufletul său chinuri de vinovăție pentru că n-a putut să-l protejeze pe fratele său mai mic.

Ochii din aur ca soarele, care au devenit duri în sute de ani de singurătate, au sângerat la amintirea unei promisiuni pe care încă nu a îndeplinit-o. Cu fiecare deceniu care trecea, Kyou devenise mult mai puternic. De multe ori se apropiase, dar obiectul urii și mâniei lui îl ocolea la fiecare întoarcere.

Nu se va odihni până când creatura ticăloasă pe care o căuta nu se va târî în agonie la picioarele sale, și sufletul său va fi aruncat în iad unde-i era locul.

Privirea lui Kyou a fost atrasă de singurul loc senin din întregul oraș... parcul liniștit din centru. − Astfel de locuri n-ar trebui să fie așa de aproape de rău, a murmurat în noapte. Sărind de pe clădire, Kyou și-a continuat căutarea așa cum a făcut atâtea secole. Hyakuhei ar plăti cu viața pentru c-a vorbit cu singura care conta pentru el, sau doar ar fi încercat. Fratele lui era pierdut pentru totdeauna și nu se mai întoarce niciodată.

− Toya... șopti Kyou dispărând în noapte, lăsând în urmă imaginea unui înger răzbunător...

***

Parcul a fost întotdeauna pașnic în această parte a zilei. Era încă după-amiază și soarele era încă pe cer. Kotaro se plimba leneș printre copaci, aproape de centru unde era un imens bloc de marmură. Nu știa de unde provine... era acolo de atâta timp, de când își putea aminti, era mai vechi decât orașul însuși. Tot ce știa cu siguranță era că simțea ceva copleșitor de liniștitor ori de câte ori era aproape de el.

− Cine s-ar gândi că o piatră pătrată ar aduce gânduri liniștite? Kotaro murmură singur.

Mergând pe o altă cale printre copaci s-a îndreptat spre piatră ca să poată uita la ea. Chiar dacă ar fi fost complet fericit în acea zi... a vrut să fie sigur că faptul că era acolo îl făcea să se simtă mai bine.

Kotaro se opri din căutările lui când intră în centru și se încruntă la individul așezat în stil indian, cu coatele pe genunchi și cu bărbia în mâini. Părul scurt purpuriu legănat de briza ușoară îl făcea pe tânărul bărbat să pară foarte copilăros.

− Ce naiba faci aici? întrebă Kotaro.

Kamui zâmbi fără să se uite la el. În schimb, înclină din cap în direcția ieșirii colegiului din depărtare. − Aștept să înceapă ora.

Kotaro clătină din cap și mai făcu câțiva pași înainte de a se opri din nou și se răsuci în fața lui Kamui. − Ce vrei să spui !? Nici măcar nu mergi la această școală.

Kamui făcu cu ochiul înainte să dispară într-un vârtej strălucitor ca un curcubeu de praf. − Știu.

Kotaro se uită urât la praful care se învârtea înainte să dispară complet. − Uneori băiatul este așa o enigmă, comentă el în spațiul gol, apoi își mută privirea în jos ca și cum ar fi mângâiat piatra. Auzi sunetul picioarelor care alergau pe trotuar, dar nu-l observă cu adevărat până când nu-l lovi pe umăr. Atunci pur și simplu sări și se învârti și-i văzu pe Hoto și Toki aplecându-se cu și odihnindu-se cu mâinile pe genunchi încercând să-și tragă sufletul.

− Ce-ați pățit de gâfâiți ? întrebă Kotaro zâmbind î timp ce își recăpătă calmul.